Personalitatea, sursa a unicitatii

PERSONALITATEA – SURSĂ A UNICITĂŢII

 

Transformările individului ca răspuns la provocările mediului au suscitat în mod constant interese, atât epistemice cât şi paradigmatice, din dorinţa explicită sau implicită de a controla condiţiile şi mecanismele dezvoltării vieţii.

Fiinţa umană este caracterizată de o complexitate covârşitoare, un paradox al naturii care pe de o parte aduce rasa umană la acelaşi numitor iar pe de altă parte evidenţiază unicitatea, individualitatea fiecărei persoane în parte. Sub aspect psihologic această individualitate este şi mai pregnantă, fiind rezultatul unei complexe asocieri de factori, începând cu moştenirea genetică urmată de educaţia căpătată în familie şi în cadrul instituţional, mediul social, cultura, tradiţiile şi nu în ultimul rând personalitatea şi capacitatea autodidactă.

Activitatea, în existenţa fiinţei umane, este sursa atingerii scopurilor şi a satisfacerii nevoilor. Mai mult, din punct de vedere psihologic, în activitate are loc interacțiunea şi integrarea specifică şi naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a limbajului şi atenţiei. Pe parcursul dezvoltării individului activitatea se înscrie în ierarhii cu scheme care în final contribuie la planuri de organizare-integrare globală: activitatea de loisire – joc, distracţie, relaxare, are o pondere şi condiţii de actualizare – performare pe tot parcursul vieţii, activitatea de învăţare cu eşalonarea temporară în care este cuprinsă dinamica devenirii personalităţii pe termen lung, activitatea de muncă diferenţiată de profesii, în virtutea căreia omul îşi conştientizează şi îşi menţine ca pe o constantă a personalităţii sale statutul de subiect transformator şi creator. Integrarea activităţii în plan global asigură consistenţa şi linia de perspectivă a sistemului personalităţii, indicând în principiu așteptările precum şi nivelul de realizare în cadrul unor sarcini şi situaţii particulare din sfera activităţii specifice a subiectului.

Activitatea debutează cu primii ani de şcoală şi este susţinută de energia motivaţiei şi a voinţei, de scânteia creativităţii şi aptitudinilor, de amprenta personalităţii modelate pe parcursul dezvoltării.

Încheierea parcursului şcolar, inclusiv cel universitar, marchează în mod oficial deschiderea drumului către alegerea profesiei, ce va deveni activitatea profesională.

Personalitatea este abordată de dimensiunea psihologică drept un macrosistem al invarianţilor  informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant prin conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiectul uman. Personalitatea poate fi exprimată ca unitate a sistemelor dinamice prin care se efectuează o adaptare originală (G.W. Allport), un sistem al depinderilor proprii subiectului care permit o previziune asupra comportamentului acestuia (B.R. Cattel), un model de durată relativă a situaţiilor periodice interpersonale, ce caracterizează viaţa umană  (H.S. Sullivan).

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, deoarece fiecare om dispune de un program ereditar, moşteneşte o structură psihică şi are o dimensiune socio-culturală dată de influenţa socialului asupra potenţialului nativ. Personalitatea ca mod unic de a fi al omului implică trei aspecte: acţiune, cunoaştere şi valorizare.

Conştiinţa intervine ca factor de sinteză şi premisă a dezvoltării, constituindu-se prin multiplele interacţiuni ale individului uman cu mediul de existenţă, caracterizat de prezenţa factorilor socio-culturali. Personalitatea având unicitate şi originalitate, omul trebuie înţeles în integralitatea lui fiind produsul istoriei sale dar şi actor al acestei istorii. Carl Rogers consideră că sistemul de personalitate se închide în sine organizându-se şi se deschie spre lume, obiectivându-se în valori.

Fiinţa umană este caracterizată de un anumit tip de dinamică energetică, adică de forţa, mobilitatea, echilibrul şi dinamismul proceselor sale psihice şi ale actelor sale motorii. Conceptul care desemnează acest aspect este numit temperament.

Temperamentul dă structura dinamico-energetică a personalităţii, adică intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul proceselor psihice şi actelor motorii. Alături de predispoziţii, temperamentul reprezintă aspectul ereditar (moştenit) în organizarea internă a personalităţii.

Această latură a personalităţii se regăseşte în principal în modul de a reacţiona al subiectului în diferite situaţii cu implicaţii în relaţiile interpersonale.

C.G. Jung face o ierarhizare a tipologiilor temperamentale ale personalităţii combinând între ele patru funcţii psihice: introversia (orientarea spre lumea interioară, spre sine a persoanei) şi extraversia (orientarea spre lumea exterioară) pe de o parte, iar pe de altă parte gândirea (funcţie psihică ce operează asupra experienţelor în termeni de adevăr sau fals) şi intuiţia (afectivitatea/sensibilitatea ca funcţie psihică ce operează în termeni de plăcut sau neplăcut). Din aceste combinaţii au rezultat opt tipuri psihologice:

• extravert-gânditor – tinde să îşi reprime emoţiile, este obiectiv şi dogmatic în gânduri şi opinii,
• extravert-sentimental – reprimă logica, se comportă după norme şi valori, tradiţii şi sisteme învăţare, este sensibil la experienţele şi opiniile celorlalţi,
• extravert-sensibil – centrat pe plăcere, caută noi experienţe, foarte adaptabil la persoane şi situaţii noi,
• extravert-intuitiv – dotat pentru afaceri şi politică, creativ, profitor de oameni şi situaţii, lider incontestabil,
• introvertit-gânditor – dificultăţi de comunicare, rece şi lipsit de consideraţie pentru ceilalţi,
• introvertit-sentimental – îşi reprimă gândurile şi exprimarea deschisă a afectivităţii, misterios şi inaccesibil, liniştit, modest, copilăros,
• introvertit-sensibil – închis în sine, detaşat de cotidian, sensibil la frumos, concentrat pe senzaţii şi intuitiv,
• introvertit-intuitiv – contact redus cu realitatea, visător, ciudat şi excentric.

La construcţia personalităţii, pe lângă tipologia temperamentală contribuie şi caracterul, ca latură relaţional valorică a personalităţii şi mod de a fi şi de a se comporta în activitate şi în relaţiile cu ceilalţi oameni.

Caracterul este stabil şi generic pentru fiecare om, este schema logică de organizare a profilului psiho-social al personalităţii, considerat în termenii unor norme şi criterii valorice care includ:

• concepţia generală despre lume şi viaţă,
• sfera convingerilor şi sentimentelor socio-morale,
• conţinutul şi scopurile activităţilor,
• aspiraţiile şi idealurile.

Trăsăturile caracteriale, spre deosebire de cele temperamentale care determină parametrii dinamico-energetici în orice situaţie, se identifică şi se evaluează numai prin comparaţie socială a unei persoane cu alta/altele. Ele au sens numai în cadrul social şi au o dinamică polară, de regulă formând perechi antagonice (curajos-laş, altruist-egoist, muncitor-leneş, etc.). De subliniat este faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de trăsături, diferă însă preponderenţa, spre polul pozitiv, spre cel negativ, sau spre zona de echilibru. Aceste trăsături se formează şi se individualizează pe fondul activării în diferite situaţii a unor comportamente psihice (cognitive, afective, motivaţionale şi volitive), care în procesul vieţii cotidiene prin remanenţa lor, vor deveni trăsături globale (care definesc ansamblul caracterial) şi trăsături particulare (care definesc semnificaţia relaţional-valorică socială a diferitelor componente psihice).

În categoria trăsăturilor globale intră: pregnanţa, originalitatea, plasticitatea, stabilirea scopurilor, integritatea. Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia s-au format şi pot fi:

• trăsături de natură cognitivă – reflexivitatea, obiectivitatea, spirit critic / şi opusul lor,
• trăsături de natură afectivă – sentimentalismul, timiditatea / şi opusul lor,
• trăsături de natură motivaţională – rapacitatea, avariţia, mercantilismul, etc/ şi opusul lor,
• trăsături de natură intersubiectivă – solicitudinea, cooperarea, altruismul / şi opusul lor,
• trăsături de natură morală – bunătatea, cinstea, demnitatea, modestia / şi opusul lor
• trăsături de natură voliţională – curajul, independenţa, fermitatea, autocontrolul / şi opusul lor.

Lista trăsăturilor particulare este mult mai lungă, motiv pentru care sursa cea mai autentică de informaţii rămâne observarea şi analiza comportamentelor reale în situaţii semnificative pentru subiect.

Atitudinea este tocmai poziţia interioară stabilizată faţă de ceva, este organizarea selectivă, relativ durabilă a tuturor componentelor psihice capabilă să se activeze într-o situaţie similară cu cea anterior trăită. Ea este practic veriga de legătură între prezentul trăit aici şi acum şi trecutul memorat, între dominanta psihică actuală şi mulţimea situaţiilor la care se raportează subiectul pe axa timpului psihologic (trecut, prezent, viitor). Atitudinea se caracterizează prin direcţie sau orientare şi un anumit grad de intensitate, putând fi orientată pozitiv (favorabil), sau negativ (nefavorabil) în funcţie de semnificaţia acordată elementelor la care subiectul se raportează. Esenţial este faptul că atât orientarea cât şi intensitatea atitudinii depind decisiv de dimensiunea semnificaţiei acordate de subiect.

Expresia externă a sistemului atitudinal sunt opinia şi acţiunea.

Opinia se distinge ca mod de exteriorizare a atitudinii sub formă verbal-propoziţională, constând în judecăţi de valoare, de acceptare sau respingere în legătură cu persoane, evenimente şi valori. Opinia poate fi aprobată sau respinsă de ceilalţi, iar atunci când funcţionează ca opinie publică poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social.

Acţiunea exprimă şi ea sistemul atitudinal, dar mai mult decât opinia, este prioritar transformatoare, implică modificare, schimbare de situaţii şi adeziune la un sistem de valori  concret-material, obiective. De aceea acţiunile, mai mult decât opiniile, sunt indicii ale structurii caracteriale, pe care o relevă în esenţa sa obiectivă.

Planul intern al convingerilor şi atitudinilor poate disocia de cel extern al opiniilor şi acţiunilor pe o plajă foarte largă, graţie funcţiei regulatorii a conştiinţei – de la conformismul submisiv al dedublării în concordanţă cu aşteptările societăţii, până la negativism şi ostilitate. Valoarea adaptativă a dedublării este certă, prin ea se realizează un compromis acceptabil şi acceptat între individ şi societate, însă în cazul în care aceasta se stabilizează ca trăsătură de caracter dominantă, ea ajunge să fie nefavorabilă individului şi este repudiată social.

După obiectul de referinţă atitudinile se împart în atitudini faţă de sine şi faţă de societate.

Atitudinea faţă de sine reflectă caracterul imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării pe de o parte – şi a percepţiei şi evaluării celorlalţi pe de altă parte (aşa cum subiectul crede că este văzut de ceilalţi). Atitudinea globală faţă de sine (Eul fizic, Eul psihic şi Eul social), este cea adoptată faţă de propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. Reuşita socială şi adaptarea satisfăcătoare au ca premisă o atitudine pozitivă faţă de sine. Această caracteristică psihologică se poate diferenţia pe grade de autoevaluare, în autoevaluare obiectiv-realistă, supraestimare sau subestimare. Alături de imaginea de sine apare şi se edifică respectul de sine, apreciat ca având ecou de la nivel biologic, prin sfera psihică până la  relaţionarea socială.

Atitudinea faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează ca:

• atitudini faţă de muncă – cu sensul larg de sarcini şi solicitări impuse social,
• atitudinea faţă de norme, principii, convenţii sociale şi etaloane morale,
• atitudinea faţă de diferite instituţii sociale – familie, şcoală, biserică, armată, etc.,
• atitudinea faţă de ceilalţi semeni.

 

Imaginea de sine se cristalizează într-o matrice socială, care oferă cadrul social de comparaţie, criteriile, standardele necesare şi un eventual model de urmat, prin persoanele de referinţă pe care subiectul concentrează preţuirea sa.

Sursa autentică de autocunoaştere este comparaţia socială în cadrul interacţiunii umane şi opinia exprimată sau indusă de grupul social de referinţă.

În mod continuu se produc la nivelul propriu de conștientizare decantări şi procesări de informaţii rezultate din percepţia celorlalţi, experienţa succesului/eşecului, preţuirea/respingerea de către grup, la care se răspunde cu autopercepţia propriei identităţi şi cu imaginea de sine proprie. Aşadar, omul se cunoaște pe sine din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din relaţiile cu ceilalţi oameni.

Deosebit de importantă pentru latura practică este conştiinţa eficienţei proprii, validată de performanţă. Aceasta are o mare valoare asupra efortului depus în activitate, din punct de vedere motivaţional, iar prezenţa sa ridică nivelul de aspiraţie, creşte perseverenţa şi investiţia de efort pe termen lung.

Ingredientele personalităţii de succes sunt descrise de dr. M. Maltz, din perspectivă psiho – cibernetică, (el considerând imaginea de sine ca fiind cheia personalităţii şi a comportamentului uman) astfel: SUCCESS

Sense of direction – direcţie

Unerstanding – înţelegere

Courage – curaj

Charity – grijă

Esteem – respect

Self-confidence – încredere în sine

Self-cceptance – acceptare de sine

Direcţia este dată de un obiectiv personal, un scop care motivează persoana, care are însemnătate pentru aceasta, care dă un sens existenţei prin conţinutul său, un sens acţiunilor, rezultatelor şi comportamentului.

Înţelegerea face posibile reacţii şi interpretări asociate contextului real, activităţii în care sunt implicaţi atât emitentul cât şi receptorul mesajului. Mesajele de multe ori sunt înţelese prin prisma propriilor imagini mentale şi deci pot suferi distorsiuni. Aşadar este importantă inclusiv înţelegerea propriilor erori, pentru o viziune clară a situaţiei.

Curajul este nu numai o virtute ce trebuie cultivată, ci este condiţia succesului deoarece stimulează acţiunea şi astfel scopurile, dorinţele şi convingerile se pot transforma în realităţi. Resursele de care dispune un om sunt cunoscute numai prin acţiune, prin exersarea activităţii care conduce spre ţelul propus. Problemele vor deveni mai acute, se vor amplifica dacă vor fi amânate şi nu vor fi înfruntate.

Grija, modul în care fiecare persoană îşi tratează cu consideraţie aproapele, determină în mod inevitabil şi atenţia şi grija faţă de sine.

Respectul este sursa aprecierii de sine şi creează premisa unui comportament lipsit de ostilitate faţă de ceilalţi. Îndoiala de sine este punctul de pornire al eşecurilor.

Încrederea în sine se bazează pe experienţa succesului, deoarece un succes oricât de mic poate constitui o treaptă către alt succes mai important. Memorarea şi reevocarea succeselor trăite este o terapie eficientă pentru câştigarea încrederii în sine.

Acceptarea de sine este eliberarea toleranţei atât faţă de propria persoană precum şi faţă de ceilalţi oameni, admiterea greşelilor ca experiențe de viaţă şi orientarea pe soluţii.

La polul opus lucrează mecanismul eşecului cu următoarele elemente: FAILURE

Frustration – frustrarea, neajutorarea,

Aggressiveness – agresivitate, combativitate prost direcţionată,

Insecurity – lipsă de siguranţă,

Loneliness – singurătate, lipsa de „sine”,

Uncertainly – lipsa de decizie, nesiguranţa,

Resentment – resentimentul, supărarea,

Emptiness – vidul interior, goliciunea interioară.

Aptitudinea, sub aspect adaptativ – instrumental, dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii.

Orice aptitudine pune în evidenţă un aspect absolut şi unul relativ – primul indică prezenţa sau absenţa unei aptitudini iar al doilea indică măsura în care un subiect realizează o sarcină în raport cu alţi subiecţi şi ce poziţie ocupă într-o clasificare valorică. În sens larg, aptitudinea este expresia potenţialului adaptativ general al individului uman, pe baza căruia acesta reuşeşte să răspundă solicitărilor externe, diverselor situaţii ale existenţei, pentru a-şi satisface stările de necesitate. În sens restrâns, termenul de aptitudine desemnează acel potenţial adaptativ – instrumental, care permite individului uman realizarea unor performanţe superioare mediei comune, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social. Nivelul aptitudinal se reflectă în formele fundamentale de activitate umană: comunicarea, jocul, munca, învăţarea, cu toate aspectele lor fizice şi intelectuale în unitatea lor executivă şi creatoare.

Aptitudinea nu este un proces psihic particular, este o structură complexă, multidimensională, în care se integrează şi se exprimă diverse entităţi /procese psihice după o schemă, în acelaşi timp comună mai multor indivizi dar totuşi diferită semnificativ de la o persoană la alta.

În principiu schema structurală a unei aptitudini cuprinde:

• veriga informaţională – fiind tot ceea ce reprezintă informaţia legată de domeniul de activitate,
• veriga operatorie – este ansamblul de operatori şi condiţii logice care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului mintal al produsului,
• veriga executivă – include resursele efectorii angajate de individ,
• veriga de autosusţinere dinamică – este reprezentată de motivaţie şi afectivitate,
• veriga de reglare – cuprinde două secvenţe: una de selectare şi orientare valorică derivată din sistemul atitudinal propriu personalităţii şi o alta de coordonare, optimizare şi autoperfecţionare dată de funcţia evaluativ-critică a propriei conştiinţe.

Totodată propria conştiinţă şi voinţa constituie un suport în perpetuarea efortului depus pentru surmontarea obstacolelor, a dificultăţilor şi eşecurilor.

Raportat la o activitate, nivelul valoric al aptitudinii, la acelaşi individ, are un caracter dinamic, foarte variabil, dependent atât de ceea priveşte natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, starea energetică generală, dispoziţie, etc.

Evoluţia aptitudinilor nu este rectilinie, există momente critice când o aptitudine trece în latenţă sau în regresie temporară, iar o alta trece în prim plan; practic ritmul dezvoltării depinde de o multitudine de condiţii biologice, sociale şi chiar geografice.

Aptitudinile se constituie în ontogeneză (în cursul vieţii) numai prin interacțiunea complexă, contradictorie şi continuă dintre fondul ereditar şi mediu. În fondul ereditar sunt înscrise informaţiile genetice prin care se moştenesc predispoziţii, tendinţe, însuşiri constituţionale, fiziologice şi senzorial-cerebrale, asamblate bio-tipal într-un profil intern de stare, cel ce va determina decisiv modul de receptare, prelucrare şi integrare, a tuturor influenţelor ulterioare ale mediului.

Relaţia este reciprocă, ea produce modificări şi transformări succesive în ambele direcţii, atât în profilul intern de stare cât şi în mediu, ducând la diferenţierea, individualizarea şi consolidarea structurilor aptitudinale.

Aptitudinile se împart în aptitudini generale – care la rândul lor sunt aptitudini senzo-motorii şi intelectuale – şi aptitudini speciale.

Aptitudinile senzo-motorii intervin în toate situaţiile în care este necesară discriminarea, identificarea şi efectuarea unor acţiuni directe asupra unor obiecte în vederea satisfacerii unor nevoi curente. În această categorie intră:

• caracteristicile analizatorilor – pragurile sensibilităţi, dinamica generală a sensibilităţii, acuitatea, capacitatea de procesare a informaţiei, capacitatea de fixare-păstrare a informaţiei,
• caracteristicile structural dinamice ale aparatelor motorii – forţă, viteză, fineţea şi armonia mişcărilor, tempoul, ritmul, precizia, complexitatea acţiunilor.

Aptitudinile intelectuale reunesc mai multe funcţii psihice care sunt implicate simultan în toate formele de activitate şi sunt proprii tuturor oamenilor: memorie, atenţie, imaginaţie, raţionament, rezolutivitate numerică şi logico-verbală. Aceste aptitudini, cu conţinut intelectual converg către conceptul de inteligenţă intelectuală, foarte uzitat în cultura modernă, reprezentând capacitatea de a stabili şi exprima relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente, de a găsi soluţii optime în situaţii noi, inedite, în afara rutinei. Inteligenţa, ca dimensiune cognitivă a personalităţii, se leagă de activitatea de cunoaştere sub dublu aspect: prin diversitatea modală a situaţiilor problematice abordabile şi rezolvabile, iar pe de altă parte prin profunzimea pătrunderii şi înţelegerii aspectelor relevante, semnificative şi esenţiale ale unui obiect sau unei situaţii.

În teoria clasică a inteligenţei (Thorndike şi Cattelle, 1920) inteligenţa este privită din punct de vedere practic (cognitiv, intelectual), definită ca aptitudine de a opera cu material intuitiv-obiectual şi de a obţine performanţe ridicate la sarcini cu caracter situaţional concret. Sau, este privită ca inteligenţă socială, constând în abilitatea individului de a se descurca în situaţii sociale, de a relaţiona.

În manifestarea inteligenţei se împletesc trei aspecte majore (R. Sternberg, 1985). Primul este cel contextual, care leagă contextul cultural de comportamentul inteligent – o decizie sau o acţiune care într-o cultură pot fi considerata inteligente în alta nu vor fi la fel apreciate.

Al doilea aspect se referă la modul în care experienţele noastre anterioare afectează comportamentele şi este orientat pe componentele procesului de prelucrare a informaţiilor. În cele din urmă, al treilea aspect al teoriei lui Sternberg vizează două faţete, cea legată de noutate şi cea legată de prelucrarea automată datelor şi informaţiilor.

Cercetările recente în domeniul psihologiei didactice au făcut progrese importante în identificarea şi cunoaşterea inteligenţei – intelectului specific fiecărui domeniu. Astfel, intelectul specific este cel care se adaugă celui general (nespecific) şi exprimă faptul că grupuri diferite de oameni s-au specializat în anumite domenii (în şcoală le corespund obiectele de învăţământ). Intelectul specific a ajuns atât de evident azi din pricina împingerii la extrem a specializărilor şi în mod concret presupune nevoia unei actualizări permanente a bagajului de informaţii acumulat pe durata şcolarizării.

La intelectul specific s-a ajuns printr-un proces îndelungat de evoluţie culturală, care a produs modele diferite de gândire, evidente astăzi, mai ales în relaţia „experţi şi novici”. Legat de acest proces special de transformare, se pune problema trecerii de la structura formării clasice, la conştientizarea specificului acestui intelect şi inserarea lui în teoria învăţării şi în programele didactice. Valorizarea intelectului specific contribuie la ridicarea nivelului inteligenţei generale, preluarea unor modele de gândire superioare şi transferarea lor la nivelul intelectual general, amplificarea logică şi informaţională a intelectului general până la nivelul la care grupuri mari de indivizi încep să capete caracteristici intelectuale comune noi. Invers, intelectul general ajută formarea şi integrarea intelectului specific oferindu-i operaţii ale gândirii sau capacităţii nespecifice (analiza, comparaţia, abstractizarea, etc.).

Inteligenţa intelectuală, cognitivă, fie ea generală sau specifică, este pusă în valoare de inteligenţa emoţională, concept nou (1995), definit de inteligenţa interpersonală – capacitatea de a înţelege celelalte persoane, ce anume le motivează, cum lucrează, cum se poate coopera cu acestea – şi cea intrapersonală – capacitatea de a forma un model propriu plin de acurateţe şi veridicitate a sinelui şi de a folosi acest model pentru a discerne cât mai eficient în viaţă. Deloc de neglijat, inteligenţa emoţională vine în completarea celei intelectuale, înlesnind un comportament bazat pe abilitatea de a lua decizii şi de a răspunde în modul cel mai nimerit la sarcini, capacitatea de motivare şi perseverare în faţa frustrărilor, capacitatea de a controla impulsurile adecvat contextului social.

Emoţia şi intelectul sunt parte a aceluiaşi întreg, sunt în interdependenţă. Fiind un barometru al relaţiilor interpersonale dar şi cu propria persoană, inteligenţa emoţională se apreciază prin nivelul de succes şi de performanţă în viaţa cotidiană. Conştientizarea emoţiilor a devenit o preocupare a actului educaţional (J. Segal), concentrându-se pe: conştientizarea permanentă a senzaţiilor, acceptarea sentimentelor, deschidere în relaţiile cu ceilalţi, acţiuni care dau sentimentul de utilitate, empatie, folosirea schimbării pentru a evolua.

D.J. Mayer şi P. Salovez au concluzionat în urma cercetărilor desfăşurate, că inteligenţa emoţională implică:

• Abilitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima,
• Abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea,
• Abilitatea de a cunoaşte şi înţelege emoţiile şi de a le regulariza pentru a promova dezvoltare emoţională şi intelectuală.

Aspectele definite de Mayer şi Salovez evidenţiază intercondiţionările dintre emoţie şi gândire.

Componentele inteligenţei emoţionale pot fi grupate astfel:

1. Aspectul intrapersonal:

• conștientizarea propriilor emoţii,
• optimism (asertivitate),
• respect – consideraţie pentru propria persoană,
• autorealizare,
• independenţă.

1. Aspectul interpersonal:

• empatie,
• relaţii interpersonale,
• responsabilitate socială.

1. Adaptabilitate:

• rezolvarea problemelor,
• testarea realităţii,

1. Controlul stresului:

• toleranţă la stres,
• controlul impulsurilor.

1. Dispoziţie generală: fericire şi optimism.

Inteligenţa emoţională include următoarele capacităţi:

• Conştiinţa de sine a propriilor emoţii – introspecţia, observarea şi recunoaşterea unui sentiment în funcţie de modul în care ia naştere.
• Stăpânirea emoţiilor: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, descoperirea unor metode de a face faţă temerilor, anxietăţii, mâniei.
• Motivarea interioară: canalizarea emoţiilor pentru atingerea unui scop, însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile şi de a amâna obţinerea gratificaţiilor, recompenselor.
• Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora, persoana fiind capabilă să aprecieze diferenţe între oameni.
• Stabilirea şi dirijarea relaţiilor interumane: se refă la competenţa şi aptitudinile sociale, persoana fiind capabilă să cunoască, să analizeze şi să controleze emoţiile altora.

Cel puţin la fel de importante în sfera deciziilor dedicate activităţii, sunt aptitudinile speciale, acele structuri ale personalităţii care asigură obţinerea unor performanţe deasupra mediei. Ele au la bază premise native, ereditare, care ţin de calităţile unor subsisteme strict individualizate ale personalităţii. Clasificarea aptitudinilor speciale operează de regulă după genul de activităţi în cadrul cărora se manifestă. Astfel, aptitudini artistice (literatură, pictură, sculptură, etc.), aptitudini ştiinţifice (matematică, fizică, biologie, etc.), aptitudini sportive (atletism, tir, tenis, etc.) aptitudini tehnice (montaj, execuţii tehnice, etc.), aptitudini manageriale (administraţie, coordonare, organizare, etc.). Din ansamblul general se desprind trei categorii speciale: talentul, vocaţia şi geniul.

Talentul este definit ca ansamblul dispoziţiilor funcţionale ereditare la care se adaugă cele ale sistemelor operaţionale dobândite, prin care sunt mijlocite performanţe deosebite şi realizări originale în activitate. Cercetarea a demonstrat că performanţele elevilor şi studenţilor nu se reduc în cazul talentului la un optimum instrumental ci necesită o asociere simultană şi coordonată între aptitudinile centrale, sistemul atitudinal şi muncă.

Vocaţia desemnează chemarea către o anumită activitate sau către o misiune socială prin care subiectul simte că îşi valorifică propriile aptitudini, se valorizează la maximum. C. Rădulescu – Motru interpretează vocaţia prin prisma filozofiei sale considerând vocaţia ca fiind o sinteză de însuşiri care obligă la manifestări personale, originale, creatoare de valori. Vocaţia include o organizare ierarhică a rolurilor sociale prin care se exprimă o personalitate, iar Eul se autopercepe ca „realizat, exprimat total”.

Geniul desemnează acea persoană cu o excepţională dotare şi calităţi ce conduc la realizări cu însemnătate istorică, deschizând un nou drum în cultură, tehnică, istorie, etc., spre deosebire de talent unde performanţele se încadrează în coordonatele valorice ale epocii, al cărui tezaur îl îmbogăţeşte. Performanţele geniului deschid  o epocă nouă, într-unul sau mai multe domenii, creează un nou stil, un nou mod de gândire.

Într-o lume cu foarte multe probleme sociale, politice, economice, demografice, apare teoria Eului autoactualizat (A.H. Maslow), ca integrator al unei personalităţi dominate de valoarea perfecţiunii, succesului, împlinirii, calmului, satisfacţiei şi liniştii interioare. Bazată pe cercetarea, impusă de transformările sociale pe care personalitate le introiectează, teoria lui Maslow (1970) ajunge la concluzia că oamenii posedă tendinţe instinctive spre creştere armonioasă, dezvoltare şi autorealizare.

În fapt, teza sa asupra personalităţii autoactualizate este o teorie a motivaţiei umane. Persoana autoactualizată are următoarele caracteristici:

• Percepe eficient realităţile – adică subiectul este capabil să perceapă lumea, inclusiv pe ceilalţi oameni, în mod clar şi obiectiv. Percepţiile sale nu sunt distorsionate de teamă sau anumite nevoi nesatisfăcute.
• Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general; îşi admite punctele tari, dar şi slăbiciunile, fără tendinţa de a distorsiona imaginea de sine şi fără tendinţa de a simţi ruşine şi o excesivă culpabilitate cu privire la eşecurile şi imperfecţiunile sale.
• Este spontană, simplă şi naturală; comportamentul personalităţii autoactualizate este deschis, direct, natural şi nu bazat pe interpretarea unui rol social – subiectul nu pretinde a fi altcineva.
• Concentrarea pe probleme mai curând decât pe propria persoană; se dedică unui scop în viaţă, are o datorie de împlinit ceea ce conferă sens vieţii. Nu doreşte cu prioritate bani, putere sau glorie ci dezvoltarea propriilor posibilităţi, satisfacerea metatrebuinţelor, şi actualizarea disponibilităţilor personalităţii.
• Nevoia de intimitate şi independenţă, face ca personalităţile autoactualizate să se considere sănătoase, să poată suporta izolarea de ceilalţi fără efecte psihopatologice. Se constată chiar o nevoie mai mare de solitudine.
• Capacitatea de a exersa entuziasmul.
• Trăirea unor experienţe de vârf – au momente de extaz intens de fericire simplă, de bucurie extremă. În experimentarea pe care o întreprind se simt puternici, încrezători, învingători în faţa vieţii.
• Interese sociale – oamenii cu personalităţi autoactualizate se consideră sănătoşi dar în același timp sunt capabili să trăiască sentimente de simpatie şi empatie pentru omenire în general (au atitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi oameni chiar dacă aceştia îi dezamăgesc).
• Relaţiile interpersonale sunt mai intense – cercul de prieteni nu este foarte larg, dar prieteniile sunt intense şi profunde, frecvent au discipoli şi admiratori.
• Creativitatea este mai prezentă decât la ceilalţi oameni – fără a fi neapărat creatori de opere artistice sau ştiinţifice, pun în evidenţă inventivitatea şi originalitatea în toate aspectele vieţii. Nu se tem să greşească sau de faptul că ar putea fi ridicoli.
• Dovedesc în mod practic caracter democratic, îi acceptă pe ceilalţi fără prejudecăţi sociale, rasiale sau religioase.
• Rezistenţă la enculturaţie – rezistă presiunilor culturale şi sociale, impun linii de gândire şi comportament. Nu se răzvrătesc împotriva orânduirii sociale pentru că au propriile reguli interioare pe care se bazează.

Şi oamenii cu personalităţi autoactualizate pot fi duri, reci, se pot teme sau îndoi, pot simţi culpabilitate sau ruşine, dar aceste trăiri şi conduite sunt mult mai puţin frecvente şi au o durată mai scurtă faţă de oamenii cu personalităţi obişnuite.

Piramida lui Maslow

Personalitatea autoactualizată este clădită pe metamotivaţii, străduindu-se nu să obţină ceva anume ci să evolueze. Practic nu este un efort pentru reducerea deficienţelor şi tensiunilor ci pentru atingerea unui scop care să îmbogăţească existenţa, să crească tensiunea psihică prin abordarea unor noi provocări şi experienţe. Printre metamotivaţii se numără: nevoia de adevăr, bunătatea, frumuseţea, unitatea, vivacitatea, unicitatea, completitudinea, bogăţia interioară, energia pozitivă, tendinţa ludică.

Termenii utilizaţi în prezenta/ prezentul document pentru denumirea diverselor roluri se înţeleg atât la feminin, cât şi la masculin.

Protejeaza mediul inconjurator!-Gandeste-te la mediu inainte de a printa . / Protect the enviroment! Are you sure you need to print this  ?

Redu!Reutilizeaza!Recicleaza! / Reuse!Recover!Recycle!